Biroul de acasa











{Ianuarie 19, 2010}   Ceai cu mine, la Cotroceni

Ziua de azi a inceput bine. Primul mail citit, prima veste buna: o intalnire pe care o asteptam de ceva vreme. Foarte entuziasmata, m-am grabit sa termin toate treburile urgente, mereu cu ochii pe ceas. Tic-tac, tic-tac, timpul trecea cam repede si nu mi-a dat prea mult ragaz.

Cu vreo 10 minute mai tarziu decat imi planificasem am reusit sa fiu gata si, de teama sa nu intarzii, am luat un taxi. Am ajuns la fix, la ceainaria Cotroceni, unde am rasuflat usurata. Nu ajunsese inaintea mea. Tic-tac, tic-tac, timpul nu se mai grabea. Ceainaria era goala, asa ca puteam auzi orice zgomot. Tresaream de fiecare data cand mi se parea ca cineva coboara scarile. Asa au trecut 10 minute, 15, 20..pana cand n-a mai contat. Atmosfera de acolo m-a acaparat in intregime.

(Nu stiu cati dintre voi au fost la ceainaria Cotroceni. E amenajata intr-un subsol, camerele sunt slab luminate, se sta pe pernute, ceainicurile si cescutele sunt din lut lucrat manual, e o atmosfera foarte intima.)

Pe fundal se auzea muzica veche, in surdina. Vocile din cap s-au oprit si la lumina lumanarii am inceput sa remarc fiecare detaliu care inainte imi scapase. Caramizile bine delimitate, modelul frumos de pe cescuta, mirosul de betisoare parfumate, aburul care iesea din ceainic.

Jumatatea de ora petrecuta in starea asta de gratie m-a umplut de energie, buna dispozitie si mi-a limpezit mintea. Am inteles putin mai bine de ce unii oameni aleg, de exemplu, sa mearga, singuri, 800 de kilometri pe jos, pe Cammino di Santiago di Compostela. Scosi din rutina zilnica, fara o mie de probleme importante sau nu chiar pe cap, fara prieteni care sa-ti paseze din energiile lor pozitive sau negative, vrand nevrand ajungi mai aproape de tine.

Ce s-a intamplat, de fapt, cu persoana care n-a mai aparut? Intalnirea era stabilita pentru maine, iar mie mi-a scapat acest mic amanunt. Dar ce mai conteaza? Tot raul spre bine 🙂

Anunțuri


et cetera