Biroul de acasa











{Decembrie 31, 2009}   In asteptarea lui 2010

Ieri eram la masa, in centrul Timisoarei, cand a aparut o doamna care oferea desene facute de fiica ei. Zicea ca e la facultatea de arta, sectia simbolistica. La prima vedere mi s-au parut desene pe care si un copil de 5 ani poate sa le faca, dar cu cat m-am uitat mai mult la ele cu atat mi-au placut mai mult. Parca de fiecare data mai descopeream ceva.

Nu prea ma dau in vant dupa urarile de sarbatori, telefoanele de sfarsit de an sau sms-urile cu felicitari, asa ca las desenul sa vorbeasca in locul meu 🙂



{Decembrie 30, 2009}   Dincolo de ghinion

Cred ca fiecare dintre noi a avut parte de ghinioane mai mici sau mai mari. Esti in drum spre o intalnire importanta si te trezesti plin de apa murdara din cap pana in picioare multumita unei masini care a trecut in viteza pe langa tine. Ai ratat autobuzul la secunda si trebuie sa astepti minute bune in frig dupa urmatorul. Te trezesti fara portofel in ziua in care ai luat salariul.

Dupa ce neprevazutul ne face surprize neplacute avem tendinta sa ne enervam, sa ne pierdem buna dispozitie si sa ne tot intrebam de ce ni s-a intamplat noua asta? Dar oare merita?

Eu am un principiu: tot raul, spre bine. De fiecare data cand patesc ceva, incerc sa-mi pastrez calmul si zambetul pe buze. Cu riscul de a-i enerva pe cei din jur care se enerveaza si isi exteriorizeaza din plin trairile, incerc sa vad partea plina a paharului si sa analizez situatia la rece. In felul acesta trag concluzii care ma vor ajuta sa evit pe viitor probleme de acelasi fel, vad daca si ce poate fi facut pentru a ameliora situatia si trec mai departe.

Ieri, in timp de ma plimbam cu Bogdan prin centrul Timisoarei, niste hoti ne-au spart masina pentru a sustrage gps-ul din torpedou. Cand ne-am intors la masina am constatat ca nu mai avem nici geam, nici mijloc de orientare prin zone necunoscute. N-avea sens sa neplangem de mila, sa ne transformam in victime cuprinse de disperare. Faptul era consumat, n-avem cum sa dam timpul inapoi. In schimb aveam o jumatate de zi inainte care depindea de noi cum o folosim.

Cu calm si cu ajutorul unor timisoreni de treaba (cum sunt majoritatea) am ajuns la o sectie de politie pentru declaratii si redactarea constatarii. Am dat de un politist foarte simpatic care ne-a povestit una alta despre infractiunile din oras, despre ce se intampla sau nu se intampla cu cei care fura, etc. Am terminat repede dupa care am mers la o cafea sa  ne relaxam, sa vedem cum rezolvam cu geamul si cum ne refacem planurile date fiind noile coordonate.

Ce-am avut de castigat din aceasta situatie:
– am invatat ca nu trebuie sa ne lasam nici un fel de bun de valoare in masina daca vrem sa nu mai avem surprize neplacute pe viitor
– am interactionat cu persoane cu care n-am fi avut nici o treaba in alte conditii
– am vazut care sunt procedurile in cazul in care ti se sparge masina si pe viitor o situatie similara ne va produce mult mai putin stres pentru ca stim ce avem de facut
– am aflat cateva metode pe care le folosesc hotii pentru a fura lucruri din masina si acum stim ca nu e bine sa lasi lucruri nici macar in portbagaj
– am avut parte de o seara linistita, cu filme, pizza si voie buna care ne-a incarcat bateriile
– am beneficiat de un somn prelungit pentru ca trebuia sa asteptam dupa geamul nou ce urma sa ajunga la service

Toate astea cu pretul unui GPS si al unui geam. E mult, e putin? Greu de zis. Cert e ca fiecare lucru are si parti bune si parti mai putin bune. Tine doar de noi sa vedem jumatatea  plina a paharului si sa ne pastram o atitudine pozitiva care sa ne ajute sa trecem mai usor peste necazuri.



1. Am descoperit OpenCoffee si am cunoscut oameni foarte interesanti si pasionati de ceea ce fac.
2. Am organizat DevWorld – evenimentul dezvoltatorilor web din Romania –  care a fost foarte bine primit in randul publicului tinta. A fost primul proiect de succes pe care l-am avut in cadrul IDG si ma bucur ca am ales sa raman cateva luni in plus pentru a-l finaliza.
3. Am prezentat, in cadrul OpenCoffee, doua proiecte de care ma ocupam la vremea respectiva: DevWorld si BrizBriz. Mi-am depasit teama de a vorbi in public si a iesit ok. Tot la capitolul „vorbit in public„, de departe cea mai mare provocare a fost aceea de a deschide, impreuna cu Stefania, DevWorld-ul.
4. Mi-am dat demisia de la IDG. Stiam de la inceputul anului ca locul meu nu mai e acolo dar mi-au trebui cateva luni bune sa-mi fac curaj sa fac pasul.
5. Am intrat in bookblog.ro 🙂
6. Am lansat, impreuna cu echipa bookblog.ro, ghidul de cititor feroce.
7. Am lansat viajoa.ro si am convins-o pe Iulia sa mi se alature. Dupa care au venit si Elena si Gabi.
8. Am lansat sectiunea de dezvoltare personala bookblog.ro
9. Am vizitat Lisabona pe cont propriu. A se nota ca a fost prima calatorie in care am mers fara serviciile unei agentii.
10. M-am casatorit si m-am ocupat de organizarea nuntii (de departe cel mai complex proiect de pana acum)
11. Am rezistat tentatiei de a ma angaja la Ringier in favoarea antreprenoriatului
12. Am vizitat zona Rucar – Bran.
13. Am vizitat zona Focsani – Odobesti – Lepsa
14. Am fost in Tenerife. Visam de doi ani sa merg acolo.
15. Am mers pentru prima data cu o masina decapotabila. De cand sunt mica am o slabiciune pentru astfel de masini. In Tenerife am inchiriat una si a fost o super senzatie.
16. Am vazut un vulcan.
17. Am urcat pe varful Teide (3718m), cel mai inalt punct in care am ajuns pana acum. Si am aflat ca nu ma impac prea bine cu presiunea scazuta.
18. Am citit primele carti de marketing.
19. Am descoperit vampirii sudului si am devenit un mare fan 🙂
20. Am un motan. Imi doresc de mic copil sa am un animal de companie si iata ca acum il am pe Taz.
21. Am descoperit terapia alternativa Reiki, am inceput un tratament, am citit mult despre ea si am obtinut initierea de grad unu.
22. Am fost la primele doua stagii de meditatie.
23. Am citit Profetiile Celestine care mi-au deschis drumul catre literatura ezoterica.


{Decembrie 23, 2009}   Manifest.20.rEvolutie

Una dintre cele mai pregnante amintiri din copilarie este legata de o seara din decembrie ’89. Nu stiu daca 21 sau 22. Aveam 4 ani si jumatate pe atunci si nu intelegeam prea bine ce se intampla. Simteam doar ca mami e ingrijorata ca tati lipseste de acasa. Si mami nu-si face griji prea des.

Stateam cocotata pe calorifer si ma uitam pe geam, auzeam ce se vorbeste la radio si incercam sa zaresc ceva pe afara. Degeaba, in cartierul nostru (Cotroceni) era liniste.

Amintirea mea nu e nici pe departe la fel de tragica pe cat a fost pentru altii. Tata s-a intors cu bine acasa. Alti tineri n-au mai ajuns inapoi.

Am ajuns sa ma gandesc la lucrurile acestea dupa ce am luat parte la evenimentul de lansare a proiectului „Manifest.20.rEvolutie” in care sunt implicati doi prieteni dragi: Mihai Zgondoiu si Dan Mircea Cipariu.

Manifest.20.rEvolutie este un proiect multiart ce isi propune sa recupereze cele mai subiective fragmente, fotograme si sabloane vizuale din decembrie 1989. 20 de poeti romani contemporani marturisesc prin textele lor trairea pe viu a Revolutiei Romane. 20 de poeme scrise de acesti martori ai sfarsitului regimului comunist din Romania vor fi multiplicate in 50000 de manifeste.

Am fost acolo, am vazut, am ascultat. N-am pretentia ca inteleg poezia contemporana, insa mi-a facut placere sa ascult povestile poetilor prezenti acolo. Si m-am bucurat ca au gandit si au dus la bun sfarsit un proiect ambitios, care ne face sa ne  amintim de un moment plin de semnificatii pentru ceea ce este, astazi, poporul roman.

Mai multe detalii despre Manifest.20.rEvolutie gasiti aici.



{Decembrie 21, 2009}   Am declarat razboi fricii

Una dintre cele mai des intalnite frici este aceea de a vorbi in public. Am avut-o si eu, inca o mai am, dar nu e atat de mare la mine precum e frica de a canta in public 🙂

Imi place sa cant, nu ma intelegeti gresit. Cant prin casa, sub dus, in masina (spre disperarea lui Bogdan), dar niciodata in public. In generala m-au luat cu japca in cor, dar si atunci faceam playback la serbari. Si toate astea pentru ca atunci cand eram mica mama a avut grija sa-mi repete de o mie de ori, intr-un milion de feluri, ca am o voce ingrozitoare si ca ceea ce scot pe gura e zgomot, nu cantat. (fals! n-am o voce extraordinara, dar suna ok 🙂 si ureche muzicala sigur am caci altfel n-as fi reusit sa tin pasul cu dansul sportiv)

Ei bine, astazi am fost la colindat. Si am renutat la playback. NU s-a intamplat nimic rau. Nu s-au spart geamurile, n-au fugit cei din public oripilati, colegii nu mi-au lipit un plasture la gura ca sa ma opreasca dintr-un act grotesc. Am iesit din zona de confort, am infruntat frica, a fost ok si m-am simtit bine.

Ar trebui sa incercati din cand in cand si voi asta. Sa alegeti o situatie de care va e frica si sa o infruntati. Sentimentul pe care il ai, la final, merita cu varf si indesat.

LATER UPDATE: Iata si dovada 🙂



{Decembrie 10, 2009}   Invingatorul este intotdeauna singur

Imi place Coelho. Da, o zic in gura mare, desi in cercurile in care ma invart nu e vazut prea bine. I-am citit aproape toate cartile.  La „Jurnalul unui Mag” n-am reusit sa trec niciodata de primele 10 pagini. In rest mi-au placut, desi pe alocuri se repeta obsesiv unele idei.

Am cumparat ultima sa carte, „Invingatorul este intotdeauna singur”, cu destul de mult entuziasm. Eram foarte curioasa sa aflu mai multe. Titlul, cel putin, suna altfel.  Si povestea e la cu totul alt pol fata de ce a scris pana acum.

Am citit pana acum 10, 50, 100, 200 de pagini si pe masura ce le citesc ma conving din ce in ce mai mult ca ar trebui sa ma opresc. Sa nu-mi mai pierd timpul cu romanul asta. Intervine de fiecare data un licar de speranta ca poate, totusi, citind mai mult o sa inteleg motivele pentru care Coelho s-a apucat sa scrie asa ceva. Ca o sa vad totul intr-o alta lumina si o sa am ceva de invatat din cartea lui.

Pana acum l-am urmarit pe Igor, un milionar rus, omorand diversi necunoscuti care-i ies in cale in speranta ca fosta lui sotie va remarca sacrificiile pe care le face in numele iubirii lor.  Trei la numar, pana acum, iar fosta lui sotie habar nu are ce face el.  Doar primeste mesaje ciudate in timp ce e la Cannes cu actualul sau iubit care-i acorda mai multa atentie decat ii acorda rusul workaholic.

In paralel cu crimele sunt prezentate si diverse intamplari din lumea modei si a filmului. Nimic din ce nu te-ai astepta. Superficialitate, goana dupa recunoastere si, implicit, dupa putere, situatii absurde si sperante duse la extrem.

Acum stau si ma intreb de ce ar vrea cineva sa citeasca o asemenea carte? Nu sunt suficiente violentele care ne inconjoara zi de zi, pe strada sau la televizor? Ar putea sa schimbe cumva viata unui om care o citeste? Ar putea sa convinga o tanara avida de atentie/bani/putere sa nu incerce sa intre in showbiz? Nu cred.

In schimb iti picteaza o lume infecta, contaminata cu virusul puterii, destul de aproape de realitate. In cel mai bun caz, te ajuta sa-ti dai seama ca intr-o mai mica sau mai mare masura nici tu nu esti pe drumul cel bun, dar uita sa-ti ofere acel strop de speranta sau acel pic de incurajare ca alegerea sa fii altfel e  in mainile tale.

Probabil ca o sa termin cartea. Ca sa nu raman cu indoiala ca poate am pierdut esentialul dezvaluit fix in ultimele pagini. Dar tare am impresia ca odata cu ultimul cuvant al cartii o sa apara regretul ca mi-am pierdut timpul de pomana!



Sa nu incurci borcanele. Profesionalul e profesional si personalul e personal. E un sfat intelept dar, asa cum se intampla de obicei cu sfaturile intelepte, nu prea tinem cont de el. Ne indragostim de seful sau colegul de la lucru. Aducem problemele personale la lucru sau pe cele de la lucru acasa. Ajungem sa o consideram pe colega de „suferinta” de la birou cea mai buna prietena si ne departam de prietenii cu adevarat prieteni. Ca mai apoi sa ne intrebam de ce prietenia noastra n-a rezistat cand una din noi a acceptat o noua provocare. Regretam mai ales cand vedem ca nu mai suntem o prioritate nici pentru vechii prieteni neglijati pana atunci. Si lista poate continua.

Anul asta am incurcat borcanele rau de tot.  M-am casatorit cu barbatul pe care l-am cunoscut la lucru. Am circumstante atenuate, totusi. Nu era chiar coleg de birou, ci consultant extern. Dar, oricum… In plina criza mi-am dat demisia ca sa ma ocup de proiectele personale. Antreprenoriat, cica s-ar numi noua mea ocupatie. Si ghiciti ce: lucrez de acasa. Da, biroul de acasa mi-e birou de lucru. Ce exemplu mai bun de amestecare a borcanelor exista?

Dupa aproape sase luni incep sa simt efectele deciziilor luate in prima parte a anului. De toate, pentru toti. Si bune, si rele. Cert e ca nu regret (inca) miscarile de pana acum.  Daca ar fi sa ma iau dupa numerologie, ma aflu intr-o perioada propice reflectiilor interioare care duc la o mai buna cunoastere de sine. Si ce mijloc mai bun de a provoca  astfel de reflectii decat parasirea zonei de confort?

So, wish me good luck 🙂



et cetera