Biroul de acasa











{Mai 14, 2010}   In memoriam

Zambesc. Dar doar pe jumatate. Pentru el s-a terminat calvarul. Il asteapta un nou inceput care noua nu ne e cunoscut. Il va descoperi singur. Singur, dar vreau sa cred ca linistit. Sau cel putin, mai linistit si mai impacat decat a fost in ultimii cativa ani.

S-a intamplat miercuri. Cred ca stia pentru ca era mult mai destins decat cu o zi inainte. Lupta se terminase. Cartile erau aruncate pe masa si era doar o chestiune de timp. Si noi stiam. Nu exact cand, dar stiam ca va fi curand. Cu toate astea ne-a luat prin surprindere. Cred ca oricat de pregatit ai fi pentru un astfel de eveniment, nu esti niciodata suficient de pregatit.

Eram la un perete distanta de el cand s-a intamplat. Bunica mi-a dat vestea si nu mi-a venit sa cred. De cateva zile ma tot intrebam cum o sa fie, ce o sa simt, cum o sa reactionez. A fost socant. Un soc care te anesteziaza pentru ceva vreme.

Am fost norocoasa sa ma gasesc acolo, atunci. Am avut timp sa-mi iau la revedere de la el, sa-i spun tot ce nu i-am spus pana atunci. Chiar daca medical nu mai era printre noi, stiu ca a auzit tot. Il simteam inca acolo. A doua zi, dupa ce specialistii si-au facut treaba, m-am dus sa-l vad la Razoare. Am intrat in capela si de cum l-am vazut am stiut ca acolo nu se mai afla nimic. Gresisem locul. Trebuia sa-l caut in balcon, de unde ii certa pe copiii care se urcau pe batator. In gradina de care ii placea sa aiba grija. In parc, unde ma ducea de mana si ma dadea in barcute. In garaj, unde toamna de toamna storcea struguri sau in pivnita unde se ingrijea de vinul din butoaie. La biroul din camera lui unde citea tot ce mai era nou in materie de geologie sau in salile Universitatii unde atata timp cat a putut merge nu cred ca a lipsit de la nici o sustinere de doctorat. Sau prin toate locurile minunate din tara in care ne ducea cu cortul in concediul de vara.

Mai e putin pana la despartirea finala cand o sa-i multumesc inca o data pentru ca a existat in viata mea, pentru ca mi-a fost si tata, si bunic, pentru ca prin propriul exemplu m-a ajutat sa invat cateva lucruri fara de care astazi n-as mai fi eu daca nu le-as aplica zi de zi.

Mai e putin si incerc sa zambesc gandindu-ma ca ar trebui sa fie impacat si mandru de tot ce a lasat in urma. Bucuros ca a scapat de o viata care nu era viata pentru un om ca el. Zambesc. Dar doar pe jumatate pentru ca cealalta plange.

Anunțuri


Cam asa as descrie seara de ieri, din Crossroads, unde a avut loc concertul Trupei Atelier. Atmosfera faina, oameni unul si unul (Chinezu, Claudiu, Stefan, Sorina, Mihaela), dans, muzica buna. Ce mai, a fost una dintre serile acelea de care iti aduci aminte cu drag si peste cateva luni.

Am plecat de acolo hotarata sa scriu, pe larg, ce bine a fost. M-am grabit astazi acasa cu acelasi gand si, inainte sa ma apuc de povestit, am citit post-ul scris de Chinezu.  Ce-as mai putea spune in plus?

Doar atat:

Nu e prima data cand simt cum muzica si dansul pot apropia oameni. Insa e prima data, dupa mult timp, cand simt ca am descoperit o mana de oameni foarte talentati, in frunte cu Vlad Dulea si a lui voce de exceptie, pentru care vreau sa-mi fac timp sa merg la fiecare concert.

PS  Daca de baietii din Trupa Atelier stiam ca suna foarte bine live, de Stefan Murgeanu nu stiam ca stie sa danseze asa bine si are ritmul in sange 🙂

PPS Imi pare rau ca n-am apucat sa fac cunostinta cu Mihai. Poate data viitoare 🙂



{Ianuarie 26, 2010}   In cautarea bucuriei nedisimulate..

Am uitat de cand…

….nu m-am mai bucurat purtandu-ma copilareste pentru ca asa simteam la momentul respectiv

…nu am mai dansat in ploaie, cantand alaturi de trupa preferata

…nu m-am mai bucurat, impreuna cu prietene dragi, de prostioare care te fac sa zambesti

…nu am mai fost spontana, fara sa-mi pese de restul lumii

Aproape ca am uitat ca am uitat. Dar din pacate nu poti sa uiti complet. Si simti un gol. Si nu stii sau nu vrei sa stii de unde apare. Dar e acolo mereu sa-ti aduca aminte ca ai uitat sa mai fii copil.



{Ianuarie 19, 2010}   Ceai cu mine, la Cotroceni

Ziua de azi a inceput bine. Primul mail citit, prima veste buna: o intalnire pe care o asteptam de ceva vreme. Foarte entuziasmata, m-am grabit sa termin toate treburile urgente, mereu cu ochii pe ceas. Tic-tac, tic-tac, timpul trecea cam repede si nu mi-a dat prea mult ragaz.

Cu vreo 10 minute mai tarziu decat imi planificasem am reusit sa fiu gata si, de teama sa nu intarzii, am luat un taxi. Am ajuns la fix, la ceainaria Cotroceni, unde am rasuflat usurata. Nu ajunsese inaintea mea. Tic-tac, tic-tac, timpul nu se mai grabea. Ceainaria era goala, asa ca puteam auzi orice zgomot. Tresaream de fiecare data cand mi se parea ca cineva coboara scarile. Asa au trecut 10 minute, 15, 20..pana cand n-a mai contat. Atmosfera de acolo m-a acaparat in intregime.

(Nu stiu cati dintre voi au fost la ceainaria Cotroceni. E amenajata intr-un subsol, camerele sunt slab luminate, se sta pe pernute, ceainicurile si cescutele sunt din lut lucrat manual, e o atmosfera foarte intima.)

Pe fundal se auzea muzica veche, in surdina. Vocile din cap s-au oprit si la lumina lumanarii am inceput sa remarc fiecare detaliu care inainte imi scapase. Caramizile bine delimitate, modelul frumos de pe cescuta, mirosul de betisoare parfumate, aburul care iesea din ceainic.

Jumatatea de ora petrecuta in starea asta de gratie m-a umplut de energie, buna dispozitie si mi-a limpezit mintea. Am inteles putin mai bine de ce unii oameni aleg, de exemplu, sa mearga, singuri, 800 de kilometri pe jos, pe Cammino di Santiago di Compostela. Scosi din rutina zilnica, fara o mie de probleme importante sau nu chiar pe cap, fara prieteni care sa-ti paseze din energiile lor pozitive sau negative, vrand nevrand ajungi mai aproape de tine.

Ce s-a intamplat, de fapt, cu persoana care n-a mai aparut? Intalnirea era stabilita pentru maine, iar mie mi-a scapat acest mic amanunt. Dar ce mai conteaza? Tot raul spre bine 🙂



{Ianuarie 10, 2010}   Dansul, salvarea mea

Sunt departe de a fi o persoana vorbareata. Imi place sa ascult, sa pun intrebari, sa aflu cat mai multe despre cei din jur. Stiu…e un mic dezechilibru..da si primeste!  Si de multe ori atitudinea asta e interpretata de catre cei din jur ca ingamfare sau aer de superioritate. Asa ca zic, de cele mai multe ori, pas acelor petreceri unde stiu ca activitatea principala e bautul combinat cu depanatul de amintiri.

Saptamana asta, dupa mult timp, am acceptat sa merg la o petrecere unde nu cunosteam pe nimeni. Absolut nimeni. 15 ani de StageExpert. Nu stiam ce ma asteapta, insa ceva imi spunea ca la o petrecere cu vreo 200 de invitati e aproape imposibil sa nu fie muzica, dans si socializare moderata.

Cand am ajuns m-am speriat putin vazand mese ca de nunta. Deja ma vedeam intreaga seara ascultand vrute si nevrute. Sau uitandu-ma pe pereti. Mi-a trecut, insa, repede, cand am constatat ca fiecare se aseaza unde vrea, iar un DJ se pregateste sa intre in actiune. Toti se cunosteau cu toti. Am vazut multe fete familiare. Pe unii i-am putut recunoaste: Holograf, o tipa care prezinta la TVR, Nadine, etc. Pe altii nu pentru ca ma uit foarte rar la televizor. Am inteles repede de ce se uitau ciudat la noi, cred ca eram printre putinii outsideri de acolo.

Usoara stanjeneala mi-a trecut imediat cand a inceput muzica si, implicit, dansul. Nu prea pot sa explic, dar pe cat sunt de crispata atunci cand vine vorba de conversatie, pe atat de  dezinvolta sunt pe ringul de dans. E suficient un Dj bun si parca toata lumea din jur dispare cu tot cu privirile critice, stresul si canoanele aferente.

Am ramas cu amintiri foarte placute. Artificii pe ritm de muzica, bucuria colegilor de lucru pentru ocazia de a se distra impreuna si a sarbatori o realizare (15 ani de activitate pentru o companie 100% romaneasca nu e putin lucru), mancare si bautura pe saturate si, nu in ultimul rand, dans pe saturate spre disperarea dumnealui 🙂 Mi-a placut sa vad VIP-uri comportandu-se absolut normal, ca orice om care merge sa petreaca alaturi de prieteni si m-am bucurat ca nu sunt una dintre ele. Am avut parte de tratament de vedete cu marele avantaj de a nu fi urmarita de o camera de filmat sau de a nu fi bruiata din 2 in 2 minute de blitzul fotografilor ce misunau pe acolo.



{Decembrie 31, 2009}   In asteptarea lui 2010

Ieri eram la masa, in centrul Timisoarei, cand a aparut o doamna care oferea desene facute de fiica ei. Zicea ca e la facultatea de arta, sectia simbolistica. La prima vedere mi s-au parut desene pe care si un copil de 5 ani poate sa le faca, dar cu cat m-am uitat mai mult la ele cu atat mi-au placut mai mult. Parca de fiecare data mai descopeream ceva.

Nu prea ma dau in vant dupa urarile de sarbatori, telefoanele de sfarsit de an sau sms-urile cu felicitari, asa ca las desenul sa vorbeasca in locul meu 🙂



1. Am descoperit OpenCoffee si am cunoscut oameni foarte interesanti si pasionati de ceea ce fac.
2. Am organizat DevWorld – evenimentul dezvoltatorilor web din Romania –  care a fost foarte bine primit in randul publicului tinta. A fost primul proiect de succes pe care l-am avut in cadrul IDG si ma bucur ca am ales sa raman cateva luni in plus pentru a-l finaliza.
3. Am prezentat, in cadrul OpenCoffee, doua proiecte de care ma ocupam la vremea respectiva: DevWorld si BrizBriz. Mi-am depasit teama de a vorbi in public si a iesit ok. Tot la capitolul „vorbit in public„, de departe cea mai mare provocare a fost aceea de a deschide, impreuna cu Stefania, DevWorld-ul.
4. Mi-am dat demisia de la IDG. Stiam de la inceputul anului ca locul meu nu mai e acolo dar mi-au trebui cateva luni bune sa-mi fac curaj sa fac pasul.
5. Am intrat in bookblog.ro 🙂
6. Am lansat, impreuna cu echipa bookblog.ro, ghidul de cititor feroce.
7. Am lansat viajoa.ro si am convins-o pe Iulia sa mi se alature. Dupa care au venit si Elena si Gabi.
8. Am lansat sectiunea de dezvoltare personala bookblog.ro
9. Am vizitat Lisabona pe cont propriu. A se nota ca a fost prima calatorie in care am mers fara serviciile unei agentii.
10. M-am casatorit si m-am ocupat de organizarea nuntii (de departe cel mai complex proiect de pana acum)
11. Am rezistat tentatiei de a ma angaja la Ringier in favoarea antreprenoriatului
12. Am vizitat zona Rucar – Bran.
13. Am vizitat zona Focsani – Odobesti – Lepsa
14. Am fost in Tenerife. Visam de doi ani sa merg acolo.
15. Am mers pentru prima data cu o masina decapotabila. De cand sunt mica am o slabiciune pentru astfel de masini. In Tenerife am inchiriat una si a fost o super senzatie.
16. Am vazut un vulcan.
17. Am urcat pe varful Teide (3718m), cel mai inalt punct in care am ajuns pana acum. Si am aflat ca nu ma impac prea bine cu presiunea scazuta.
18. Am citit primele carti de marketing.
19. Am descoperit vampirii sudului si am devenit un mare fan 🙂
20. Am un motan. Imi doresc de mic copil sa am un animal de companie si iata ca acum il am pe Taz.
21. Am descoperit terapia alternativa Reiki, am inceput un tratament, am citit mult despre ea si am obtinut initierea de grad unu.
22. Am fost la primele doua stagii de meditatie.
23. Am citit Profetiile Celestine care mi-au deschis drumul catre literatura ezoterica.


Sa nu incurci borcanele. Profesionalul e profesional si personalul e personal. E un sfat intelept dar, asa cum se intampla de obicei cu sfaturile intelepte, nu prea tinem cont de el. Ne indragostim de seful sau colegul de la lucru. Aducem problemele personale la lucru sau pe cele de la lucru acasa. Ajungem sa o consideram pe colega de „suferinta” de la birou cea mai buna prietena si ne departam de prietenii cu adevarat prieteni. Ca mai apoi sa ne intrebam de ce prietenia noastra n-a rezistat cand una din noi a acceptat o noua provocare. Regretam mai ales cand vedem ca nu mai suntem o prioritate nici pentru vechii prieteni neglijati pana atunci. Si lista poate continua.

Anul asta am incurcat borcanele rau de tot.  M-am casatorit cu barbatul pe care l-am cunoscut la lucru. Am circumstante atenuate, totusi. Nu era chiar coleg de birou, ci consultant extern. Dar, oricum… In plina criza mi-am dat demisia ca sa ma ocup de proiectele personale. Antreprenoriat, cica s-ar numi noua mea ocupatie. Si ghiciti ce: lucrez de acasa. Da, biroul de acasa mi-e birou de lucru. Ce exemplu mai bun de amestecare a borcanelor exista?

Dupa aproape sase luni incep sa simt efectele deciziilor luate in prima parte a anului. De toate, pentru toti. Si bune, si rele. Cert e ca nu regret (inca) miscarile de pana acum.  Daca ar fi sa ma iau dupa numerologie, ma aflu intr-o perioada propice reflectiilor interioare care duc la o mai buna cunoastere de sine. Si ce mijloc mai bun de a provoca  astfel de reflectii decat parasirea zonei de confort?

So, wish me good luck 🙂



et cetera