Biroul de acasa











{Mai 14, 2010}   In memoriam

Zambesc. Dar doar pe jumatate. Pentru el s-a terminat calvarul. Il asteapta un nou inceput care noua nu ne e cunoscut. Il va descoperi singur. Singur, dar vreau sa cred ca linistit. Sau cel putin, mai linistit si mai impacat decat a fost in ultimii cativa ani.

S-a intamplat miercuri. Cred ca stia pentru ca era mult mai destins decat cu o zi inainte. Lupta se terminase. Cartile erau aruncate pe masa si era doar o chestiune de timp. Si noi stiam. Nu exact cand, dar stiam ca va fi curand. Cu toate astea ne-a luat prin surprindere. Cred ca oricat de pregatit ai fi pentru un astfel de eveniment, nu esti niciodata suficient de pregatit.

Eram la un perete distanta de el cand s-a intamplat. Bunica mi-a dat vestea si nu mi-a venit sa cred. De cateva zile ma tot intrebam cum o sa fie, ce o sa simt, cum o sa reactionez. A fost socant. Un soc care te anesteziaza pentru ceva vreme.

Am fost norocoasa sa ma gasesc acolo, atunci. Am avut timp sa-mi iau la revedere de la el, sa-i spun tot ce nu i-am spus pana atunci. Chiar daca medical nu mai era printre noi, stiu ca a auzit tot. Il simteam inca acolo. A doua zi, dupa ce specialistii si-au facut treaba, m-am dus sa-l vad la Razoare. Am intrat in capela si de cum l-am vazut am stiut ca acolo nu se mai afla nimic. Gresisem locul. Trebuia sa-l caut in balcon, de unde ii certa pe copiii care se urcau pe batator. In gradina de care ii placea sa aiba grija. In parc, unde ma ducea de mana si ma dadea in barcute. In garaj, unde toamna de toamna storcea struguri sau in pivnita unde se ingrijea de vinul din butoaie. La biroul din camera lui unde citea tot ce mai era nou in materie de geologie sau in salile Universitatii unde atata timp cat a putut merge nu cred ca a lipsit de la nici o sustinere de doctorat. Sau prin toate locurile minunate din tara in care ne ducea cu cortul in concediul de vara.

Mai e putin pana la despartirea finala cand o sa-i multumesc inca o data pentru ca a existat in viata mea, pentru ca mi-a fost si tata, si bunic, pentru ca prin propriul exemplu m-a ajutat sa invat cateva lucruri fara de care astazi n-as mai fi eu daca nu le-as aplica zi de zi.

Mai e putin si incerc sa zambesc gandindu-ma ca ar trebui sa fie impacat si mandru de tot ce a lasat in urma. Bucuros ca a scapat de o viata care nu era viata pentru un om ca el. Zambesc. Dar doar pe jumatate pentru ca cealalta plange.

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

et cetera
%d blogeri au apreciat asta: