Biroul de acasa











{Aprilie 11, 2010}   Povestea unui vis implinit

Saptamana trecuta am citit postul asta despre trupa de copii World Dance care s-a calificat la un important festival international de dans din Italia, dar care nu poate sa ajunga in formula completa acolo din cauza unor impedimente de ordin financiar. Ca urmare a acelui anunt am ajuns ieri sa iau parte la spectacolul lor si pot sa va spun ca am petrecut cateva ore extrem de placute in compania celor 24 de copii si a invitatilor lor.

Experienta aceasta mi-a trezit amintiri placute. Despre dans, bineinteles, care a fost si este una dintre marile mele pasiuni alaturi de calatorii si online.  Mi-as fi dorit sa-l practic de mica, insa pentru ai mei prioritate au avut scoala, invatatul, olimpiadele, cursurile de calculatoare si engleza. M-au pregatit pentru a fi o persoana rationala, educata, un bun profesionist si mai putin un artist 🙂

Asa ca abia in anul intai de facultate mi-am luat prietenul de mana si l-am tarat la cursuri de dans sportiv. Dupa nici macar o luna m-a prins bine de tot microbul dansului si, tot cercetand pe net, am aflat ca exista concursuri, ierarhii (clase), am admirat rochiile superbe de standard si pe cele sexy de latino, am oftat si mi-am dorit din tot sufletul ca intr-o buna zi sa ajung pe ringul de concurs.

Am inceput sa-mi trag antrenoarea de limba: cum faci sa intri in concurs? Si Simona, asa o chema, mi-a taiat-o scurt: „trebuia sa fi inceput sa dansezi de mica pentru a ajunge acolo”. M-am linistit pentru putin timp, dar n-am renuntat la speranta. Pentru ca tacamul sa fie complet, in mai putin de o luna am ramas si fara partener.  Am privit partea plina a paharului: singura fiind, aveam libertate deplina, puteam sa schimb scoala de dans cu un club si puteam sa-mi urmaresc visul care parea imposibil.

M-am inscris la cel mai mare club de dans sportiv din Bucuresti, dar n-am reusit sa-mi gasesc nici partener, nici locul acolo. Cand totul parea pierdut (habar nu aveti ce greu e sa gasesti un baiat caruia sa-i placa sa danseze, sa se tina de asta si sa mai fie si inalt 🙂 ) un vechi prieten (fost coleg de generala si primara) mi-a zis ca vrea sa vina la dansuri. Am fost surprinsa, nu-l vedeam dansand. Cred ca nimeni nu-l vedea. Dar m-am bucurat si am luat-o, pentru a treia oara, de la inceput. Efectiv de la inceput pentru ca i-am promis ca fac din nou cursurile de incepatori ca sa ne sudam ca pereche.

Am ales un club mai micut la care puteam ajunge amandoi usor. Intre timp am descoperit ca antrenau si perechi de adulti pentru concursuri. Ceea ce nu prevazusem era reactia antrenoarei, Suzana de data asta, atunci cand a aflat ca vrem sa trecem de la avansati la performanta. A facut tot posibilul sa-l convinga pe Nicu (partenerul meu) sa renunte. I-a zis ca nu e facut pentru dans, ca va trebui sa munceasca de 10 ori mai mult decat toti ceilalti si tot nu-i garanteaza ca va obtine vreun rezultat. Insa el nu s-a lasat. O sa-i fiu intotdeauna recunoascatoare ca a ramas alaturi de mine si a luptat pentru un vis care nu era al lui.

Au urmat luni intregi de munca, cantonamente, alergatura dupa pantofi de dans si rochii si…intr-o zi de mai, primul concurs. Si prima dezamagire dintr-un sir lung. Pana intr-o sambata insorita, cand mi-am dat seama ca de fiecare data cand intru in concurs uit un lucru esential: sunt acolo pentru ca iubesc dansul. Sunt acolo pentru ca mi-am dorit foarte mult sa calc pe ringul de dans si sa fiu alaturi de alti oameni cu aceeasi pasiune. Sunt acolo pentru public, pentru prietenii care au venit sa ma sustina si nu pentru vreun premiu sau pentru bifele arbitrilor. Si, cel mai important, sunt acolo pentru mine. Pentru ca ma simt extraordinar dansand si-mi place sa fac asta.

Cred ca e inutil sa va spun ca acela a fost cel mai bun concurs al nostru. Si ultimul. Am reusit sa ma desprind de toate emotiile si presiunea specifice unui concurs si sa traiesc clipa, exact ca la antrenamente. Nicu a simtit si el schimbarea, s-a relaxat, ne-am distrat pe cinste si am fost la doua locuri de a intra in finala.

Uitandu-ma in urma la cei 4 ani petrecuti visand si traind un vis implinit, imi dau seama ca am avut de invatat multe din experienta asta. Mi-am dat seama cat de usor putem sa uitam niste lucruri simple care ne fac fericiti din cauza ambitiei si orgoliilor desarte. Am vazut, inca o data, ca daca iti doresti extrem de mult ceva si faci tot ce poti ca sa-ti transformi dorinta in realitatea ajutorul vine cu siguranta, de multe ori de unde te astepti mai putin.

Acum am trecut mai departe, antrenamentele s-au transformat intr-o amintire placuta, insa n-am incetat sa visez. Cu ochii deschisi si cu credinta ca acele vise, mai devreme sau mai tarziu, vor deveni realitate.

Anunțuri


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

et cetera
%d blogeri au apreciat asta: