Biroul de acasa











{mai 14, 2010}   In memoriam

Zambesc. Dar doar pe jumatate. Pentru el s-a terminat calvarul. Il asteapta un nou inceput care noua nu ne e cunoscut. Il va descoperi singur. Singur, dar vreau sa cred ca linistit. Sau cel putin, mai linistit si mai impacat decat a fost in ultimii cativa ani.

S-a intamplat miercuri. Cred ca stia pentru ca era mult mai destins decat cu o zi inainte. Lupta se terminase. Cartile erau aruncate pe masa si era doar o chestiune de timp. Si noi stiam. Nu exact cand, dar stiam ca va fi curand. Cu toate astea ne-a luat prin surprindere. Cred ca oricat de pregatit ai fi pentru un astfel de eveniment, nu esti niciodata suficient de pregatit.

Eram la un perete distanta de el cand s-a intamplat. Bunica mi-a dat vestea si nu mi-a venit sa cred. De cateva zile ma tot intrebam cum o sa fie, ce o sa simt, cum o sa reactionez. A fost socant. Un soc care te anesteziaza pentru ceva vreme.

Am fost norocoasa sa ma gasesc acolo, atunci. Am avut timp sa-mi iau la revedere de la el, sa-i spun tot ce nu i-am spus pana atunci. Chiar daca medical nu mai era printre noi, stiu ca a auzit tot. Il simteam inca acolo. A doua zi, dupa ce specialistii si-au facut treaba, m-am dus sa-l vad la Razoare. Am intrat in capela si de cum l-am vazut am stiut ca acolo nu se mai afla nimic. Gresisem locul. Trebuia sa-l caut in balcon, de unde ii certa pe copiii care se urcau pe batator. In gradina de care ii placea sa aiba grija. In parc, unde ma ducea de mana si ma dadea in barcute. In garaj, unde toamna de toamna storcea struguri sau in pivnita unde se ingrijea de vinul din butoaie. La biroul din camera lui unde citea tot ce mai era nou in materie de geologie sau in salile Universitatii unde atata timp cat a putut merge nu cred ca a lipsit de la nici o sustinere de doctorat. Sau prin toate locurile minunate din tara in care ne ducea cu cortul in concediul de vara.

Mai e putin pana la despartirea finala cand o sa-i multumesc inca o data pentru ca a existat in viata mea, pentru ca mi-a fost si tata, si bunic, pentru ca prin propriul exemplu m-a ajutat sa invat cateva lucruri fara de care astazi n-as mai fi eu daca nu le-as aplica zi de zi.

Mai e putin si incerc sa zambesc gandindu-ma ca ar trebui sa fie impacat si mandru de tot ce a lasat in urma. Bucuros ca a scapat de o viata care nu era viata pentru un om ca el. Zambesc. Dar doar pe jumatate pentru ca cealalta plange.



Cam asa as descrie seara de ieri, din Crossroads, unde a avut loc concertul Trupei Atelier. Atmosfera faina, oameni unul si unul (Chinezu, Claudiu, Stefan, Sorina, Mihaela), dans, muzica buna. Ce mai, a fost una dintre serile acelea de care iti aduci aminte cu drag si peste cateva luni.

Am plecat de acolo hotarata sa scriu, pe larg, ce bine a fost. M-am grabit astazi acasa cu acelasi gand si, inainte sa ma apuc de povestit, am citit post-ul scris de Chinezu.  Ce-as mai putea spune in plus?

Doar atat:

Nu e prima data cand simt cum muzica si dansul pot apropia oameni. Insa e prima data, dupa mult timp, cand simt ca am descoperit o mana de oameni foarte talentati, in frunte cu Vlad Dulea si a lui voce de exceptie, pentru care vreau sa-mi fac timp sa merg la fiecare concert.

PS  Daca de baietii din Trupa Atelier stiam ca suna foarte bine live, de Stefan Murgeanu nu stiam ca stie sa danseze asa bine si are ritmul in sange🙂

PPS Imi pare rau ca n-am apucat sa fac cunostinta cu Mihai. Poate data viitoare🙂



{aprilie 23, 2010}   Cel mai bun motiv dintre toate

In urma cu mai putin de o luna stateam in fata aceluiasi ecran si incercam sa transpun in cuvinte sentimentele pe care le aveam legate de premiul castigat de viajoa.ro la RoBlogFest. Acum incercam sa fac acelasi lucru apropos de premiul castigat cu triptime.ro in cadrul competitiei de idei „Start-up School”.

Ba privind la ecran, ba rememorand tot ce s-a intamplat in ultimul an mi-am dat seama de un lucru care m-a facut sa zambesc si sa ma simt norocoasa.

De ce? Nu pentru ca am castigat doua premii, nu pentru ca proiectele de care ma ocup sunt pe drumul cel bun si ating, rand pe rand, obiectivele stabilite. Ci pentru ca nu sunt singura. In spatele fiecaruia sta o echipa formata din oameni extraordinari. Fiecare proiect mi-a dat sansa sa cunosc si sa lucrez cu persoane deosebite, pasionate de ceea ce fac si care pun mult suflet intr-o idee ce le e draga.

Iulia, Gabi, Elena si Alexandra. Colegele mele de la viajoa care fac ca fiecare intalnire sa fie o adevarata dezlantuire de rasete si voie buna. Cred ca singurul lucru pe care il avem in comun sunt calatoriile, de multe ori ma si mir ca ne intelegem fiind asa de diferite. Dar ma bucur ca o facem si viajoa a imprumutat cate putin din personalitatea fiecareia.

Ana. Cealalta jumatate a triptime. In liceu am fost colege de banca, iar oamenii din jur ne poreclisera „siamezele”. Nu c-am semana, dar eram tot timpul impreuna. Fiecare si-a vazut de drumul ei, dar de fiecare data cand avem de lucrat la un proiect impreuna ne reamintim cat de bine comunicam si ne completam🙂

Andrei, Iulia, Raluca, Ioana, Cristi, Mihaela, Silviu si, nu in ultimul rand, Silvia. Intr-un cuvant, echipa bookblog.ro (sau, mai nou, Pawnee). Pana vara trecuta peste tot pe unde lucrasem luasem de la zero orice proiect, fiind de la inceput acolo. Mi-era groaza de ideea de a ateriza intr-o echipa inchegata care se ocupa de un proiect ajuns la maturitate. Era o situatie noua si habar nu aveam de unde sa o apuc. Insa era vorba de bookblog si merita macar sa incerc sa iau taurul de corne cu riscul de a iesi sifonata rau din confruntare. Din fericire nu a fost cazul si m-au primit cu bratele deschise, lucru pentru care le multumesc🙂. Nu va inchipuiti cum este sa pleci din mediul corporatist si sa ajungi sa lucrezi cu niste oameni, unul si unul! La inceput nu-mi venea sa cred, simteam nevoia sa ma ciupesc ca sa ma asigur ca e realitate si nu vis.

13 persoane + multe altele care au fost alaturi de noi cu sfaturi, idei, critici constructive. Sansa de a le cunoaste si de a lucra cu ele. Acesta este motivul din spatele zambetului meu. Cel mai bun dintre toate!



{aprilie 11, 2010}   Povestea unui vis implinit

Saptamana trecuta am citit postul asta despre trupa de copii World Dance care s-a calificat la un important festival international de dans din Italia, dar care nu poate sa ajunga in formula completa acolo din cauza unor impedimente de ordin financiar. Ca urmare a acelui anunt am ajuns ieri sa iau parte la spectacolul lor si pot sa va spun ca am petrecut cateva ore extrem de placute in compania celor 24 de copii si a invitatilor lor.

Experienta aceasta mi-a trezit amintiri placute. Despre dans, bineinteles, care a fost si este una dintre marile mele pasiuni alaturi de calatorii si online.  Mi-as fi dorit sa-l practic de mica, insa pentru ai mei prioritate au avut scoala, invatatul, olimpiadele, cursurile de calculatoare si engleza. M-au pregatit pentru a fi o persoana rationala, educata, un bun profesionist si mai putin un artist🙂

Asa ca abia in anul intai de facultate mi-am luat prietenul de mana si l-am tarat la cursuri de dans sportiv. Dupa nici macar o luna m-a prins bine de tot microbul dansului si, tot cercetand pe net, am aflat ca exista concursuri, ierarhii (clase), am admirat rochiile superbe de standard si pe cele sexy de latino, am oftat si mi-am dorit din tot sufletul ca intr-o buna zi sa ajung pe ringul de concurs.

Am inceput sa-mi trag antrenoarea de limba: cum faci sa intri in concurs? Si Simona, asa o chema, mi-a taiat-o scurt: „trebuia sa fi inceput sa dansezi de mica pentru a ajunge acolo”. M-am linistit pentru putin timp, dar n-am renuntat la speranta. Pentru ca tacamul sa fie complet, in mai putin de o luna am ramas si fara partener.  Am privit partea plina a paharului: singura fiind, aveam libertate deplina, puteam sa schimb scoala de dans cu un club si puteam sa-mi urmaresc visul care parea imposibil.

M-am inscris la cel mai mare club de dans sportiv din Bucuresti, dar n-am reusit sa-mi gasesc nici partener, nici locul acolo. Cand totul parea pierdut (habar nu aveti ce greu e sa gasesti un baiat caruia sa-i placa sa danseze, sa se tina de asta si sa mai fie si inalt🙂 ) un vechi prieten (fost coleg de generala si primara) mi-a zis ca vrea sa vina la dansuri. Am fost surprinsa, nu-l vedeam dansand. Cred ca nimeni nu-l vedea. Dar m-am bucurat si am luat-o, pentru a treia oara, de la inceput. Efectiv de la inceput pentru ca i-am promis ca fac din nou cursurile de incepatori ca sa ne sudam ca pereche.

Am ales un club mai micut la care puteam ajunge amandoi usor. Intre timp am descoperit ca antrenau si perechi de adulti pentru concursuri. Ceea ce nu prevazusem era reactia antrenoarei, Suzana de data asta, atunci cand a aflat ca vrem sa trecem de la avansati la performanta. A facut tot posibilul sa-l convinga pe Nicu (partenerul meu) sa renunte. I-a zis ca nu e facut pentru dans, ca va trebui sa munceasca de 10 ori mai mult decat toti ceilalti si tot nu-i garanteaza ca va obtine vreun rezultat. Insa el nu s-a lasat. O sa-i fiu intotdeauna recunoascatoare ca a ramas alaturi de mine si a luptat pentru un vis care nu era al lui.

Au urmat luni intregi de munca, cantonamente, alergatura dupa pantofi de dans si rochii si…intr-o zi de mai, primul concurs. Si prima dezamagire dintr-un sir lung. Pana intr-o sambata insorita, cand mi-am dat seama ca de fiecare data cand intru in concurs uit un lucru esential: sunt acolo pentru ca iubesc dansul. Sunt acolo pentru ca mi-am dorit foarte mult sa calc pe ringul de dans si sa fiu alaturi de alti oameni cu aceeasi pasiune. Sunt acolo pentru public, pentru prietenii care au venit sa ma sustina si nu pentru vreun premiu sau pentru bifele arbitrilor. Si, cel mai important, sunt acolo pentru mine. Pentru ca ma simt extraordinar dansand si-mi place sa fac asta.

Cred ca e inutil sa va spun ca acela a fost cel mai bun concurs al nostru. Si ultimul. Am reusit sa ma desprind de toate emotiile si presiunea specifice unui concurs si sa traiesc clipa, exact ca la antrenamente. Nicu a simtit si el schimbarea, s-a relaxat, ne-am distrat pe cinste si am fost la doua locuri de a intra in finala.

Uitandu-ma in urma la cei 4 ani petrecuti visand si traind un vis implinit, imi dau seama ca am avut de invatat multe din experienta asta. Mi-am dat seama cat de usor putem sa uitam niste lucruri simple care ne fac fericiti din cauza ambitiei si orgoliilor desarte. Am vazut, inca o data, ca daca iti doresti extrem de mult ceva si faci tot ce poti ca sa-ti transformi dorinta in realitatea ajutorul vine cu siguranta, de multe ori de unde te astepti mai putin.

Acum am trecut mai departe, antrenamentele s-au transformat intr-o amintire placuta, insa n-am incetat sa visez. Cu ochii deschisi si cu credinta ca acele vise, mai devreme sau mai tarziu, vor deveni realitate.



{februarie 10, 2010}   Drumuri batute prin Romania

Atunci cand eram mica, bunicii ma luau peste tot prin tara, cu cortul. Prea multe nu mai tin minte din perioada respectiva, asa ca locurile prin care am umblat atunci nu se pun.

In schimb, din generala incoace am ajuns prin:
– Campina
– Valea Prahovei (Predeal, Sinaia, Azuga, Busteni)
– Brasov
– Sibiu
– Sighisoara
– Timisoara
– Cluj
– Ocna Mures
– Lepsa – Galaciuc
– la mare (Costinesti, Neptun, Vama Veche)
– Buzau – Sarata Monteoru – Vulcanii Noroiosi
– Curtea de Arges
– Tusnad
– Rucar – Bran
– Drobeta Tr. Severin
– Orsova – Cazane
– Targu Mures
– Arad
– Voineasa – Ciunget

Dintre toate, nu pot sa uit drumul din Tusnad pana la Lacul Sf. Ana si privilestea care m-a intampinat cand am ajuns la destinatie.

Daca ar fi sa beau o cafea si sa mananc prajituri de casa, as merge in Sighisoara, la Casa Cositorarilor, in acel colt parca rupt de lume. (terasa mica, lipita de zidul cetatii, cu trandafiri si mese din fier negru)

Daca as vrea sa admir un oras vechi de sus, m-as duce in Sibiu, la Cafe Wien, iar zona Lepsa – Galaciuc m-a cucerit definitiv cu peisajele si drumetiile relaxante prin natura.

Acestea sunt primele locuri care-mi vin in minte atunci cand sunt intrebata unde mi-a placut cel mai mult. Fiecare loc prin care am trecut are farmecul sau, iar ce mie imi place poate altcuiva nu-i surade deloc si invers. Pana la urma, stiti cum se zice, gusturile nu se discuta🙂

“Articolul participa la concursul organizat de viajoa.ro cu premiu constand in 2 nopti de cazarela Pensiunea Roua de Munte din Herculane.”



{februarie 7, 2010}   Tu de ce calatoresti?

„De ce iti place sa calatoresti?” Asa a inceput discutia cu Andrei, intr-o zi friguroasa de iarna, in fata unui ceainic aburind. „Cum adica de ce imi place? Imi place pur si simplu. Ma face sa ma simt bine, ma ajuta sa aflu multe lucruri despre culturi diferite, imi hraneste curiozitatea. Sunt o mie de motive..” am spus pe un ton destul de contrariat, aproape revoltat. Iar mintea mea a continuat sa rumege ideea in fundalul discutiei care s-a prelungit timp de cateva minute bune.

Orice raspuns ii dadeam, el repeta ca o moara stricata „De ce?”, „De ce?”, „De ce?”. Si o luam de la capat, explicandu-i in alt si alt fel placerea mea de a calatori.

I-am povestit cum nu prea mi-au placut la scoala geografia si istoria si, calatorind, imi completez lacunele intr-un mod foarte aplicat si placut.

I-am spus ca e o modalitate de a-mi goli mintea de toate grijile zilnice si de a acumula energie pentru activitatile viitoare. Unele dintre cele mai bune idei pe care le-am avut pana acum s-au nascut in timpul unei calatorii.

I-am mai explicat ca, pe drum fiind, intalnesc oameni necunoscuti de la care am, de cele mai multe ori, cate ceva de invatat.

Nu stiu cati dintre voi il cunoasteti pe Andrei asa ca va spun eu ca pana nu ajunge acolo unde vrea el, nu se lasa. Asa ca, dupa toate incercarile mele din ce in ce mai disperate de a-i explica, aud un fel de „De ce?” formulat altfel: „Bine, dar ce nevoie te impinge iar si iar pe drum?”.

Si, in sfarsit, mi s-a aprins beculetul.

Continuarea o puteti citit aici.



{ianuarie 26, 2010}   In cautarea bucuriei nedisimulate..

Am uitat de cand…

….nu m-am mai bucurat purtandu-ma copilareste pentru ca asa simteam la momentul respectiv

…nu am mai dansat in ploaie, cantand alaturi de trupa preferata

…nu m-am mai bucurat, impreuna cu prietene dragi, de prostioare care te fac sa zambesti

…nu am mai fost spontana, fara sa-mi pese de restul lumii

Aproape ca am uitat ca am uitat. Dar din pacate nu poti sa uiti complet. Si simti un gol. Si nu stii sau nu vrei sa stii de unde apare. Dar e acolo mereu sa-ti aduca aminte ca ai uitat sa mai fii copil.



{ianuarie 21, 2010}   Din codas, fruntas

Stiti fabula cu broscuta? Asta apropos de obiective ambitioase, competitie, obstacole si perseverenta.

S-a organizat, la un moment dat, un maraton al broscutelor. La start, zeci de broscute atletice, care de care mai in forma. In jurul lor, curiosi adunati sa vada imposibilul: cum alearga broscutele atata amar de drum. Se da startul, broscutele incep sa alerge si alearga, alearga, alearga..numai una era cu mult in urma plutonului. Oamenii de pe margine radeau de ea si faceau pronosticuri care broscuta ar avea sanse sa ajunga prima.

Kilometrii treceau si broscutele oboseau cu fiecare metru alergat. Si gafaiau, si oftau si se molipseau una de la alta de pesimism si neincredere. Oamenii de pe margine le badjocoreau: cine a mai vazut broscuta care sa alerge zeci de kilometri? Una cate una, broscutele au abandonat, rupte de oboseala.

Numai una continua sa alerge. Broscuta codasa, care a si reusit sa ajunga la finish in ritmul ei.

Reporterii s-au strans gramada in jurul ei si au inceput sa o intrebe: cum te-ai pregatit pentru asa un maraton, cum ai reusit sa-ti mentii moralul ridicat? Care e secretul tau? Broscuta tacea malc. Nimeni nu stia ce se intampla, poate e prea obosita, poate n-are chef de intrebari, dar de ce nu zice nimic?

Din apropiere, o voce elucideaza misterul: „Ce-i puneti atatea intrebari, nu stiti ca broscuta este surda?”.



{ianuarie 19, 2010}   Ceai cu mine, la Cotroceni

Ziua de azi a inceput bine. Primul mail citit, prima veste buna: o intalnire pe care o asteptam de ceva vreme. Foarte entuziasmata, m-am grabit sa termin toate treburile urgente, mereu cu ochii pe ceas. Tic-tac, tic-tac, timpul trecea cam repede si nu mi-a dat prea mult ragaz.

Cu vreo 10 minute mai tarziu decat imi planificasem am reusit sa fiu gata si, de teama sa nu intarzii, am luat un taxi. Am ajuns la fix, la ceainaria Cotroceni, unde am rasuflat usurata. Nu ajunsese inaintea mea. Tic-tac, tic-tac, timpul nu se mai grabea. Ceainaria era goala, asa ca puteam auzi orice zgomot. Tresaream de fiecare data cand mi se parea ca cineva coboara scarile. Asa au trecut 10 minute, 15, 20..pana cand n-a mai contat. Atmosfera de acolo m-a acaparat in intregime.

(Nu stiu cati dintre voi au fost la ceainaria Cotroceni. E amenajata intr-un subsol, camerele sunt slab luminate, se sta pe pernute, ceainicurile si cescutele sunt din lut lucrat manual, e o atmosfera foarte intima.)

Pe fundal se auzea muzica veche, in surdina. Vocile din cap s-au oprit si la lumina lumanarii am inceput sa remarc fiecare detaliu care inainte imi scapase. Caramizile bine delimitate, modelul frumos de pe cescuta, mirosul de betisoare parfumate, aburul care iesea din ceainic.

Jumatatea de ora petrecuta in starea asta de gratie m-a umplut de energie, buna dispozitie si mi-a limpezit mintea. Am inteles putin mai bine de ce unii oameni aleg, de exemplu, sa mearga, singuri, 800 de kilometri pe jos, pe Cammino di Santiago di Compostela. Scosi din rutina zilnica, fara o mie de probleme importante sau nu chiar pe cap, fara prieteni care sa-ti paseze din energiile lor pozitive sau negative, vrand nevrand ajungi mai aproape de tine.

Ce s-a intamplat, de fapt, cu persoana care n-a mai aparut? Intalnirea era stabilita pentru maine, iar mie mi-a scapat acest mic amanunt. Dar ce mai conteaza? Tot raul spre bine🙂



{ianuarie 10, 2010}   Dansul, salvarea mea

Sunt departe de a fi o persoana vorbareata. Imi place sa ascult, sa pun intrebari, sa aflu cat mai multe despre cei din jur. Stiu…e un mic dezechilibru..da si primeste!  Si de multe ori atitudinea asta e interpretata de catre cei din jur ca ingamfare sau aer de superioritate. Asa ca zic, de cele mai multe ori, pas acelor petreceri unde stiu ca activitatea principala e bautul combinat cu depanatul de amintiri.

Saptamana asta, dupa mult timp, am acceptat sa merg la o petrecere unde nu cunosteam pe nimeni. Absolut nimeni. 15 ani de StageExpert. Nu stiam ce ma asteapta, insa ceva imi spunea ca la o petrecere cu vreo 200 de invitati e aproape imposibil sa nu fie muzica, dans si socializare moderata.

Cand am ajuns m-am speriat putin vazand mese ca de nunta. Deja ma vedeam intreaga seara ascultand vrute si nevrute. Sau uitandu-ma pe pereti. Mi-a trecut, insa, repede, cand am constatat ca fiecare se aseaza unde vrea, iar un DJ se pregateste sa intre in actiune. Toti se cunosteau cu toti. Am vazut multe fete familiare. Pe unii i-am putut recunoaste: Holograf, o tipa care prezinta la TVR, Nadine, etc. Pe altii nu pentru ca ma uit foarte rar la televizor. Am inteles repede de ce se uitau ciudat la noi, cred ca eram printre putinii outsideri de acolo.

Usoara stanjeneala mi-a trecut imediat cand a inceput muzica si, implicit, dansul. Nu prea pot sa explic, dar pe cat sunt de crispata atunci cand vine vorba de conversatie, pe atat de  dezinvolta sunt pe ringul de dans. E suficient un Dj bun si parca toata lumea din jur dispare cu tot cu privirile critice, stresul si canoanele aferente.

Am ramas cu amintiri foarte placute. Artificii pe ritm de muzica, bucuria colegilor de lucru pentru ocazia de a se distra impreuna si a sarbatori o realizare (15 ani de activitate pentru o companie 100% romaneasca nu e putin lucru), mancare si bautura pe saturate si, nu in ultimul rand, dans pe saturate spre disperarea dumnealui🙂 Mi-a placut sa vad VIP-uri comportandu-se absolut normal, ca orice om care merge sa petreaca alaturi de prieteni si m-am bucurat ca nu sunt una dintre ele. Am avut parte de tratament de vedete cu marele avantaj de a nu fi urmarita de o camera de filmat sau de a nu fi bruiata din 2 in 2 minute de blitzul fotografilor ce misunau pe acolo.



et cetera